Ploaie de emoții

În fața aeroportului, încă în taxiul ieftin, luat din colț de stradă, Daria îl alunga pe Bach din spirala urechii și-l privea, preocupată de cu totul altceva, cum se pierde în buzunarul de la jachetă. Cu fiecare ușă închisă în urma ei, ca o balanță a faptelor, fetei i se ridicau obstacole din cale și își putea trăi viața din ce în ce mai singură. Practic fiecare zăvor închidea de-o parte a ușii, o relație, o cunoștință, o motivație externă și deschidea în sens invers, libertatea pe care și-o dorea. Femeia din spatele ghișeului părea obosită, stingheră și de neclintit cu un concept atât de diferit de normal, ca un bilet doar dus în mijlocul necunoscutului. „Rutina există și mâncă suflete.” Nimeni nu-i conștientiza prezența, iar ea nu conștientiza că nu avea voie să simtă acest aspect, fugea spre singurătate, nu spre ajutor or solidaritate. Daria, la douăzeci și unu de ani era mai mică decât un zâmbăreț în fața pozei pentru buletin.

Dar „Orașul Pheonix” era pentru cei mici, era bariera spre răutăți ieftine de dragul ciubucurilor, era poarta spre înșelătoriei de dragul îșelătoriei, era fereastra din Zidul Plângerii ori ghinionul din cioburile reflectorizante, era pasul spre o viața de adult, era șansa unui pas delimitat, conturat și mult mai vizibil pentru o minte naivă dar aventurieră.

În terminalul din aeroportul-destinație, bărbatul își luă locul în fața ușilor glisante încadrat de încă doi „soldați” în misiune. Ridică pancarta și începu să aștepte.

Ca un reflex ne la locul lui, Daria simți nevoia să se întoarcă spre ceea ce avea să lase în urmă, iar curajul pașilor păliră când nu putu să discearna culoarea spălăcită din spatele lacrimilor din ochii mamei sale.. Mamă, care acum, mișca încrezător mâna în semn de succes. Daria zâmbi, lăcrimă, închise ochii și se întoarse sigură pe ea pe poarta 3.

„Adio fetița mea, asta e tot ce îți pot oferi. Aș vrea să conștientizezi și totuși nu, adio fetița mea !”

Batistă-n vânt !

În urmă cu trei curățenii de primăvară, Daria privea bosumflată încăperea, ce îi servise timp de optisprezece ani siguranța și ajutorul material menit oricărui cămin, oricărei case părintești. În fața ei se întindeau posterele, visele, prieteniile și secretele ce îi transformaseră viețișoara într-o iluzie credibilă. Iar sentimentul acesta îl încerca pentru prima oară în fața unor oameni ce îi mascaseră realitatea pentru a o proteja pe perioada naivă a adolescenței, însă aceasta era pe cale să intre în sertarul amintirilor, și acela, mult prea răscolit de mâini păgâne. Înțelegerea, ascultarea și acordarea acestora se voala în fața imaginii construite în singurătate. Dragostea și iubirea menite să împodobească gândirea unui copil păleau în corpul și pregătirea unui om cu capul pe umeri.

Poate și această imagine, poate și altceva erau vinovate acum de luarea unei decizii, menite să lucreze în favoarea instinctului reglat de rațiune. Știa prea bine din cărțile ce îi burdușeau biblioteca, știa prea bine din filmele ce se derulau în fața ochilor ei, dar cel mai important, știa prea bine din secretele ascunse în experiența ei și păstrate în căsuța memoriei, că încrederea nu depinde de vorbe, că vorbele sunt rostite de oameni, că toată lumea minte și practic ceea ce nu trăiești nu există. Însă viața ei era cât se poate de reală, chiar și în rama mascată a familiei ce acum își dorea să-i împiedice plecarea. Iar încrederea se crește pe acțiuni menite să împace doar partea definitului. Da-ul era ferm, era neclintit și lucra ca un fel de tutore ilegal. În fața realității, copilăriile, giumbușlucurile și visele colorate erau doar umbre ale inevitabilului. Camera era înghețată de picăturile glagiale de sudoare ce se scurgeau neacoperite pe cefele văzute din fața ușii. Ironic sau nu, rămăseseră neîndeplinite doar formalitățile, doar fațada, adevărul de care fugeau cu toții, adevărul îngropat în urmă cu douăzeci și unu de ani, în pământul fertil al unui cămin perfect, ce răsărea acum sub forma unui ghiocel firav, unei intenții nebunești, sădite și înfipte în mintea fetei.

Era prima oară când formele căpătau alt fond…

Trei lucruri o despărțeau pe fată de renaștere, de un nou început „Vă iubesc, adio și o ușă obosită de trântă și încăpățânată în fața realității, o ușă ce rămăsese deschisă”

De partea cealaltă a oceanului, bărbatul se pregătea să îndeplinească dele 48 de ore de planton în terminal. Ceasul său Rolex nu ezită să scoată piuit-ul ferm al pornirii cronometrului… Șansa ei, așteptarea lui și noua viață se măsurau pe patru cadrane gradate…

Rumori

O zi toridă se întindea înaintea ei, iar aniversarea celor douăzeci și unu de ani abia dacă mai avea vreo relevanță în fața arșiței obositoare. Bilețeul, „vinovat” de nepăsarea ce îi domolea zâmbetul, statea atârnat pe noptieră, lăsând să se vadă de la înălțimea patului decât titlul: „Renaște-te în orașul Pheonix!”. Era acea oră ce-ți oferea un buchet de caniculă stropit cu roua sărată desprinsă din păr. Mirosul, nici el unul prea primitor, făcea din îndemnul bilețelului o posibilitate demnă de luat în seamă. Daria avea prostul obicei de a intra cu capul înainte în orice situație, cu gândul că, va putea arunca vina în eventualitatea unui eșec pe repeziciune, pe lipsa cântăriri posibilităților și de ce nu, pe sufletul mult prea enegic și voit, naiv. Însă a da curs unei astfel de invitații părea a fi mult prea din scurt și pentru ea. Cel puțin până azi, în toiul aniversării pierdute în rumoarea colectivă. Iar trezită singură, în fața uni decizii în orb, părea a-i încinge creierul, și așa mult prea clocotit de vremuri. Mintea îi rezona ca un sac în care erau ținute bilele unei loterii.. Erau atâtea posibilități și totuși o singură variantă corectă.  Biletul promitea un nou început, o naștere în deplină cunoștință, șansa creări unei vieți de vis pornită și construită, nu pe superstiții, ci doar pe decizii luate la rece.. Premiul? Era de-ajuns și doar atât; Riscul? Pierderea a două imagini de sine, a personalității, a consistenței în memoria socială, decesul în ochii apropiaților.

Avea să fie o decizie ce nu putea fi luată nici cu inima și mai ales, nici cu mintea, probabil cu ochii, iar aceia, dureros de închiși.

La 15 000 de kilometrii orașul își deschidea granițele, iar pe șosea ieșea o mașina condusă de un individ, ce avea pe scaunul alăturat o plăcuță de carton, pe care era scris neîngrijit, numele fetei cu un marker aproape consumat. GPS-ul de pe bord arăta 21 de kilometrii până la aeroport.

Fum și oglinzi, doar fum și oglinzi…

Onoare? Ce cuvant mare într-un secol mult prea rapid, ce cuvânt mare pentru niste oameni atât de mici, ce înțeles larg pentru o gândire atât de îngustă, atât de sinceră, atât de naivă, ce durere imensă pentru un suflet atât de neajutorat. Solidaritate? Ce cuvânt lipsit de prestanță în imediata proximitate a impulsurilor, ce cuvânt lipsit de esență în absența îngăduinței, ce consistență scăzută în fața tiraniei. Un cuvânt? Ce puțin, ce slab, nimic în mâna neajutoratului, dar ce greu este atunci când nu apare…

Căci atât de greu poate prinde sens în solitudine, căci atât de ușor poate primi o față în nevoie și cu atât mai ușor poate primi o palmă în nepăsare. Prindem aripi construite din cuvinte în preajma oamenilor ce le suflă viață, le pierdem în fața celor care le interpretează și ni le dorim în lipsa oamenilor ce de multe ori, pe seama lor, se distrează. Filosofii căutau adevărul în spatele cuvintelor, oamenii ridica ghirlandele de litere la preț de adevăr, iar artistii se „mulțumesc” cu atingerea adevărului prin rostirea unor cuvinte îmbibate cu fum și oglinzi. Alăturarea celor de aceeași teapă se face prin măestrirea ascultării și acceptarea sau neacceptarea, după caz, a mijloacelor, iar nu a fondului.

Păcat de sufletele ce sunt mințite de circumstanțe, păcat de două ori de sufletele mințite din necunoștință, păcat de trei ori în sânul sufletelor singure ce încă speră ascultare, nu înțelegere a necunoștinței circumstanțelor.

Tăcem și ascultăm…

Căci suntem lipsiți de onoare, de solidaritate, de cuvinte, de adaptare la propria sorginte și lipsiți… de perfecțiune.

Tăcem și ascultăm…

Căci nu dăm sfaturi și nu cerem milă asupra faptelor izvorâte din lipsuri…

Tăcem și ascultăm…

Căci cerem improvizații, dar urâm când ni sunt servite…

Deci?

Tăcem și ascultăm dragilor…

Glumă murată-n zâmbete

Iar dacă asta semnifică vocea de după gând, dacă asta ilustrează spaima din spatele superstiţiei ori gluma murată în zâmbete, atunci liniştea se lasă mai grea decât o pot descrie magii. Iertarea se pierde în muze alese la întâmplare.. Şi probabil este cel mai greu cuvânt de explicat, dar cel mai plin sentiment lăsat în sânul haitei. Ne iubim, ne ajutăm, ne înţelegem, ne certăm şi ne pierdem în semnificaţia iertării. Şi să-mi fie cu, pardon, iertare, dacă nu mai toţi simţim asemenea. 

Să privim spre răsărit, să ne-necăm cu superstiţii caragheoase şi să ne mascăm pentru şarade impozante-n faţa zeilor feroce doar ca să ne+mbălsămăm cu izul vieţii veşnice. Iz purtat în minciuna vocilor ce ne preced. Nu este scop şi nici iluzie demnă de purtat în plicurile negre. Este doar un exerciţiu ce îmi vine în minte în faţa apusului privit în splendoarea orizontului îmbâxit de linişte. Roade, apoi arde. Şi sper să nu greşesc când spun că le simţim doar pentru că se agaţă numai în surdină şi doar de cele cinci simţuri amărte. Eu spun că sunt poveşti ; şi nu există decât combinaţii de senzaţii ce îţi descriu fantasmele.

Să nu mai căutăm cuvinte tari ce doar taasează ori acoperă un lapsus, să ridicăm un ochi şi spre alte minciuni ce nu există pentru curioşi, ci pentru cei ce privesc în linişte un vernisaj neo-modernist şi râd vulgar în faţa unei pânze fără vină.

Frumuseţea vine-n simplitate şi doar atunci când ne oprim din cercetare. Frumuseţea e magie, căci nu poate fi explicată, iar dacă vom mai încerca să o descompunem vom rămâne fără zâmbete.

Păcate

Cuvintele purtate pe brațe răsună în palmele noastre.. Frazele alunecate pe cefe se strâng în bazinul format de omoplații gânditori. Mai mult sau mai puțin evităm umilința, evităm existența întâmplărilor de tip deja-vu.

Iată că nu tot timpul suntem aliniați, viteji, ușor inconștienți și dincolo de primul obstacol, cel puțin vizual. Conglomerat de cuvinte, amărăciuni, eșecuri și frustări, părem descompuși, ireali și de multe ori lipsiți de prezență. Scurta aventură pe care încerc să o decriptez astăzi, se limitează la definirea existenței unei entități, cu care, de cele mai multe ori mă și identific în diminețile însorite. Definire ce izbește conștientul la intersecția non-culorilor. Marele poet național spunea că „orice este o rațiune de a fi”. Și aș vrea să pot rezona, aș vrea să pot vibra în semn de apreciere și empatie, dar astăzi ne identificăm doar ochii ce nu ne aparțin. Existăm pentru ca alții să ne-o spună.

Nu remarc o lipsă a valorilor urcate pe piedestal, e vechi păcatul, în schimb plec capul. Mi-e dor să accept reguli netestate, mi-e dor să țip dacă mă-mpiedic, mi-e dor să strig de nu sunt auzit și mai mult de atât mi-e dor să plâng și să primesc un zâmbet și un „nu-i-nimic” înălțător.

Dincolo de cotitură

Dacă timpul nu mai avea răbdare odinioară, acum vă pot spune că nimeni nu a mai vorbit și nimeni nu a mai auzit nimic de dânsul. Poate tămăduitorii locului, ori zeii, ori chiar insula însăși transformă valorile de la un vizitator la altul, cu scopul pe care mi-l asum, ba chiar mi-l revendic, de a sărbători stagnarea, greu de definit în lipsa vremii și greșit creionată în conformitate cu spațiul. Se păstrează în felul acesta barbar, iluzia trecutului și a tradiției, în secunda blocată la compactarea; până la dizolvarea în vid, a timpului.

„Toate acestea sunt doar lucruri care țin locul verigilor într-un lanț. Și când am simțit că lanțul devine prea lung, am pus veriga finală, l-am încuiat și l-am uitat pe noptiera de lângă pat”

Făcuți să găsim făptașii, privim ca dintr-un turn, erodat și el de timp și vânturi seculare ori chiar mai puțin aprige.. Și desigur, cădem pradă aceleiași uitări, devenită un personaj principal negativ în jocul de-a metafizica or aplicarea etalonului în măsurarea bobului de mazăre, identic cu colegul de păstaie. Luate de val, elitele se pierd până în geamandură și îmi pun serios întrebarea „Și atunci cum de mai știm că există elite dacă mor prematur, fără a se detașa, și agăța de vreun piedestal?” Mi-e teamă că nu știu să răspund, ba chiar mai rău, știu, dar nu vreau să recunosc absența elitelor în cele două lumii, ele devin fiorduri pe mapamondul nostru și fructul instrumentelor noastre. Sunt legate de țărm, de sunt privite din larg, sunt una cu marea,văzute din prisma icebergurilor, și prezentate în antiteză cu privirea îndărăt.

Aiurea, te joci cu inducția în sfera materialistă și împaci viața cu imortalitatea. Ajungi la un prag nedefinit nici el temporar, pentru că ironic vorbind, poate nu ajungi, și trebuie să alegi.

Erou în lumea ta ori a altuia..

Iar eu acord tuturor șansa de a-și croi o soartă, așa încât și mie îmi revine una, de astăzi îmi caut propriul vas.

Cu creionul în safari

Nu mai este târziu… E doar mai încolo… Amintiri în valuri îmi pregătesc seri grele, pline, dornice de a fi structurate sub același steag. Privim prin geam, pin ochelari, perdea, ochii altora și ne este din ce în ce mai greu să ne raportăm la standardele pe care tindem a ni le prezenta sub forma unei cărți de vizită, dornică de advertising. Publicate sub amprenta acttorului, cuvintele tind a se camufla iar și iar, e greu să direcționez în virtutea țelului căruia îi sunt devotat. Nu mă voi lăsa ispitit de această capcană desprinsă din basmele ce par a deveni mai controversate și mai pline de tâlc decât au fost vreodată. Totul e ascuns, suntem victorioși că punem mâna pe răspuns deși ni s-a indicat atât locul cât și pașii. Ne îmbătăm din șampania locului întâi fără a mai participa la cursă, așa că dați-mi voie să fiu eu lupul moralist, nu al lui Alexandrescu, ci al basmului ăstuia mult prea comentat de voci anonime și haideți într-o excursie printre noi.

Jocuri de culise

Stând în spatele scenei, cu sufletul la dialogurile actorilor, simt, fără atenție distributivă, viața din spatele replicilor. Teama pierdută în norul de tutun drăcesc mă face să împart timpul în sonete și să îmi întorc privirea către prietenii îngropați în greșelile timpurii. Așa că iată-mă la câteva leghe distanță de recuperare, departe de începuturi, abandonând sfârșitul și refugiat în brațele sidefii ale păcatelor blamate cu putere. Cu finețea unui psiholog hârșit, îmi mint marinarii, vă mint pe voi și dau frâu liber unor judecăți lipsite de consistență în fața unei cauze greu de combătut, vasul are nevoie de odihnă, deraiem de la curs și ne lungim în hamacele libertine de pe insula iertării. Înainte de orice, aici este locul și momentul cheie pentru destăinuiri de taină în fața zeilor mării, singurii care îmi pavează traseul cu lacrimi în mare. Întors stagiar în ale canibalismului sentimental, mi-e frică să nu mă satur în roadele naufragiate în viața mea. Și așa cum un biet vânător de oameni își atârnă pe post de trofeu, un femur al uneia dintre victimile sale, mă consider și eu, în aceeași măsură, un sălbatic. Îmi leg la gât un set de clișee prinse de un șnur ferm și mă mândresc a fi un devorator de monotonie, și adept al inovatiei în fața Celor care plâng. Atunci când greșim tindem a lăcrima și a spăla păcatele în stropi de durere diluatori de sare, de ce nu ar face-o și zeii, cei care, de drept, ne-au suflat viață în membre și flux în artere, de ce să nu-i poreclim astfel? O să facem un pact de nișă, astfel îi voi invoca pe zei prin sintagma cei care plâng și voi pune literă mare în fața primului cuvânt pentru a nu-i priva de respect pentru cei care au tăria în a crede în divinitățile mele dădătoare de motivație. Apelăm la ei să mergem înainte, așadar să purcedem marinari, liniștea ne-așteaptă pregătindu-ne furtuna.

Fugă pe cărbuni

În fața despărțirilor suntem iar copii.. Plaja e  toată  a noastră, nisip din abundență, o lopățică și o sită. E perfectă pentru a strecura clișeele în lacrimile vărsate îndelung pe faleza abruptă. Rețeta-i simplă: primul pumn de praf se alege la întâmplare, dar el reprezintă etalonul pentru restul ce va să vie, iar multă atenție poate duce la destrămarea formei propuse, pe pielea-i catifelată, bronzată de prea multă așteptare. Copilul se ridică și se scaldă în tristețea mării, ridicând brațele pentru a-i păstra integritatea sufletului. Era momentul în care căpitanul își vedea viitorul prin ochii amintirilor.. Ciclicitatea vieții îi râdea sarcastic la un metru distanță de tălpile sale, cu pomeții îndopați de minciuni rumegate.

”Cine ești copile?”

Plaja era străbătută de un fior rece dar comfortabil, părea albastră, dar probabil era de la veșmintele-i unduitoare, părea amăgitoare, dar era de la luna ce o îmbălsăma în stropii mareei. Copilul zâmbi forțat și se ascunse în spatele castelului, Teo îl urmă și găsi în locul papuceilor săi un fir argintiu și-un fluture înghețat prins de el. Senzația de frig și umiditate din dreptul genunchilor era efectul mareei ce părea că îl va înghiți pe căpitan. Dar nu într-un mod barbar ori sângeros,  o simplă reînviere a sufletului, o transpunere la nivel ideal într-o ființă egocentristă. Două gânduri îi străbăteau minte în acel momemnt, mă las purtat, dau uitarii un trecut pastelat, sau alerg în fața castelului după urmele încă vizibile ale unui copil ce spunea atâtea prin tăcerea sa. Demitificând povestea n-aș spune că nimeni nu a mai știut nimic de căpitan: unde a dispărut? în schimb vă pot mărturisi că pe plaja aceea au mai rămas niște urme de tălpi de-a dreapta unora micuțe.

A-ho !